Tu ai copiat la bac?

Nu m-am înghesuit să văd rezultatele. Am așteptat puțin, apoi mi-am luat inima în dinți. Admis. Nimic nu mai conta în acel moment. Am luat bac-ul!

Acum, la 10 ani distanță, observ aceleași emoții pe fețele celor care abia așteaptă să vadă cum niște note le pot ordona viața. A fost simplu? A fost greu? Ai copiat? La ce facultate dai? Mergem la mare?… nimic nu s-a schimbat.

Îmi amintesc perfect momentele din iunie-iulie 1999. Am terminat un liceu din al doilea eșalon valoric după standardele Sibiului și mă pregăteam să dau la facultatea de istorie. Până să mă apuc însă de săpături arheologice și descoperirea de indicii ale civilizațiilor străvechi (da, asta vroiam!) știam că trebuie să mai fac un pas: să trec de un bacalaureat care îmi testa în primul rînd aptitudinile cam șubrede în ale matematicii.

Examen 1: limba română oral. Nu v-am povestit până acum dar trebuie spus că am avut un profesor extraordinar de limba română. E singurul profesor adevărat întâlnit de mine. Emilian Luncașu, Dumnezeu să-l ierte! Dar o să vă spun altă dată mai multe despre el… important e că mi-a dat o siguranță atât de mare în ceea ce puteam la acest examen încât a fost pentru prima oară în viața mea când nu aveam emoții. Nu am citit nici măcar un rezumat/ comentariu. Dacă ne prindea că învățăm ceva pe de rost ne ardea un 3 de nu ne vedeam. Ne punea să citim însă. Citiți cartea și apoi vorbim, spunea el. Așa am făcut și la examen. Am tras biletul, putea fi orice, și am vorbit. Unghiul meu de abordare în ceea ce privește subiectele a trezit atenția profesorilor plictisiți din sală care m-au ținut la discuții aproape jumătate de oră. Cam de vreo 3 ori mai mult decât pe ceilalți. La final: 9. Așa, ca să nu ți-o iei în cap din prima zi, zice unul dintre ei.

Examen 2: limba engleza oral. Eram programat pe la ora 13.00. Pe la 9 jumate primesc un telefon de la profesoara mea de engleză. Daniel, poți să vii mai repede? Câțiva colegi au anunțat că nu mai pot veni și trebuie să veniți mai repede, măcar voi, cei care știu că nu mai repetați acum de dimineață. Da, sigur, nicio problemă… m-am îmbrăcat și în 20 de minute eram în fața a două profesoare dornice să mă audă vorbind în limba lui Shakespeare. Am tras biletul, citesc, le spun că nu am nevoie să pregătesc subiectul și că îl pot expune pe loc. Mă întreabă de vreo 4 ori dacă sunt sigur, le răspund în engleză că da și îi dau drumul… După 15 minute ies din sala de clasă: 10.

Examen 3: limba română scris. Cum ziceam, nu citisem nici măcar un comentariu de genul celor tocite de colegii de la ceilalți profesori. Intru în sală, iau subiectele pe rând și scriu cu spor. La ultimul punct, cu o valoare de 1,3 din notă trebuia să facem o scrisoare de intentie in caz de angajare. Timp suficient, mai era jumătate de oră. Deodată însă toată lumea începe să se agite: nu știți să faceți scrisoare, nu? Întreabă una dintre profesoare. Nuuu, se aude în cor deși eu, din spatele clasei, spusesem un Ba da răspicat. Profesoara le face semn să se liniștească și se apucă să dicteze. În momentul acela pun pixul jos, îmi adun lucrurile și predau lucrarea. Mai ai scrisoarea!, îmi spune profesoara surprinsă. Nu mulțumesc… și plec. Nota? 8,70.

Examen 4: metamatica. Marea confruntare cu matematica a venit într-un moment dificil. Eram scârbit de cele întâmplate cu o zi înainte. Știam că e o prostie și că pot pierde multe. Dar era prostia mea… Am avut un examen extrem de dificil, nimeni nu a copiat nimic, peste 30% au picat. Iar eu… eu am luat un 5 de care sunt foarte mândru.

Examen 5 și 6: istorie și geografie. Sincer, după examenul de la matematică am picat psihic. Eram convins că nu voi lua acel 5 miraculos și au fost momente în care nici nu vroiam să mai merg. Însă am mers. Eram sigur pe mine, am scris atât cât știam că e necesar să iau examenul și am plecat: un 6,10 și un 5 au fost notele pe care le știam dinainte.

Când am mers să văd rezultatele și am văzut acel 5 măreț de la matematică mi-am dat seamă ce prostie era să fac pe final. Putea să mă coste. Pe moment nu s-a simțit, acel 7,30 curat de la bac a însemnat totul. A contat însă puțin mai târziu, intrarea la facultate având la bază și această notă.

Liceul meu a avut o promovabilitate undeva la 60%. Mică, la nivel național. Dar una care sunt convins că a fost printre cele mai apropiate de realitate. Momentul de la română scris a fost unicat iar din discuțiile cu colegii care își pregătiseră fițuici toată primavară am aflat că bă, frate, nu am putut mișca nimic!

Ca o concluzie: cred că sistemul românesc de învățământ e jalnic. Viețile noastre depind de niște note absurde la unele materii care nu au nimic în comun cu specialitatea pe care ți-o alegi pe viitor. Profesorii care produc acele momente de copiat la comun nu se pot numi profesori. Și, sincer o spun, pentru cei care se bucură de un 10 copiat la bac am doar un sentiment de milă. Poate greșesc. Dar e greșeala mea…