Atunci când aud numele lui Cristian Tudor Popescu mă gândesc în principal la Adevărul. Şi foarte puţin la Gândul. Dar, indiferent de numele ziarului, important de spus e că CTP e, pentru mine, imaginea perfectă a ziaristului de print.

De aproximativ 4 luni CTP scrie în ProSport. Texte rafinate, muncite… care presupun atenţie sporită din partea cititorului. Texte de presă scrisă. Pe care le citeşti o dată, te gândeşti la ceea ce a vrut să spună cu adevărat autorul, găseşti noi sensuri şi astfel iei din nou ziarul în mână şi reciteşti textul. Ca şi cum ar fi la prima citire.

În fiecare luni dimineaţa, la prima oră, articolele lui ajung şi pe site. Se adună rapid câteva zeci de comentarii, condeiul lui CTP crescând nu doar calitatea scriiturii de pe prosport.ro ci şi pe aceea a reacţiilor cititorilor. Deşi recunosc faptul că nu mă aşteptam să urmărească  răspunsurile la articolele sale, am fost plăcut surprins să aflu că o face. Chiar intens aş spune.

Ca să citez dintr-o reclamă actuală… simţi că lipseşte ceva, nu-i aşa?

Da. Lipseşte tocmai motivul pentru care printul e uşor depăşit în vremurile noastre. Răspunsul autorului! Interacţiunea! Arată-i cititorului tău că ai văzut răspunsul lui. Scrie-i! Combate-l dacă e cazul. Laudă-l în egală măsură. Arată-i că textul tău nu a fost aruncat într-o mare de alte texte. Arată-i că tu eşti autorul şi că îţi asumi asta. Crezi în ceea ce spui. Şi ca atare eşti cel mai în măsură să-ţi aperi ideile.  Dacă printul pune pe tarabă doar comunicarea unidirecţională (dinspre autor spre cititor), internetul plusează şi îţi dă ocazia să iei contact cu cititorul tău. Nu e păcat să ratezi o asemenea şansă?

Dacă CTP ar răspunde la comentariile textelor sale probabil că am avea parte de o adevărată revoluţie a comunicării. Sincer, cred cu tărie că ar bate orice record de audienţă din .ro.

Exemplul CTP e o exagerare intenţionată. Pentru că, dacă editorialistul de la Gândul se află (undeva) în vârful piramidei presei din România, exemplu lui (negativ) e preluat de foarte mulţi sceptici de la baza aceleiaşi piramide. Şi acesta mi se pare a fi un lucru grav. Pentru că dacă CTP îşi permite să stea inactiv în faţa monitorului şi (doar) să zâmbească la reacţiile materialelor sale, 90% dintre noi, cei care ne alintăm numindu-ne ziarişti, cu siguranţă nu ne permitem acest lux. Cine va înţelege acest lucru va merge mai departe. Cine nu, va rămâne în anonimat. Eşti pregătit pentru acest final?